Dor de oameni

Săptămâna trecută, am participat, în calitate profesională, la discuţia dintre reprezentantul de marketing al unei mari companii și administratorul unei mici societăţi cliente. Omul de marketing, din generaţia mea şi, cum să-i spun, profesionalizat la extrem, foarte pe fază şi orientat pe client, buget, bonificaţie, discount, avantaj competitiv etc. Administratorul, clientul adică, un domn blajin şi complet neimpresionabil cam de vârsta părinţilor mei. Scopul discuţiei era ca omul de marketing să afle cum poate îmbunătăţi "satisfacţia clientului". El întreba alert despre performanţă, eficienţă, rapiditate, pachet de preţuri. Domnul administrator îi răspundea molcom că e ok, nu-s mari probleme, doar nişte întârzieri care sunt fireşti în condiţii de trafic sau de perioade aglomerate; oricum, nu e mare diferenţă între marea lui companie şi altele, a ales-o pe a lui deoarece reprezentantul local îi este prieten. Deci este destul de „satisfăcut”, dar că partea de comunicare ar putea fi îmbunătăţită. Cum îmbunătăţită?, sare ars domnul marketing.

Ei, şi aici dialogul se rupe, nu se mai găseşte nicio punte de comunicare, se adânceşte un hău între generaţii sau poate între stiluri de viaţă, nu ştiu. Omul de marketing este mândru de sistemul automat de plasare a comenzilor, de cel online de monitorizare, de „responsivitatea” crescută la mesaje. Domnul administrator ar vrea să comunice prin viu grai şi prieteneşte cu o fiinţă umană, nu cu roboţi şi sisteme digitale. Da, are şi el mail pe telefon, dar... Dar telefonul este de sunat şi vorbit cu oamenii. Merge până acolo încât să sugereze că furnizorul său ar putea să vină să bea o cafea la el la birou din când în când dacă vrea să afle care sunt „nevoile clientului”.

Omul de marketing e consternat. Zice, „vă daţi seama de câţi oameni ar fi nevoie să facă asta?” Dar domnul administrator îi face impasibil un plan de vizite la fiecare client şi un model de serviciu telefonic. Omul de marketing se uită încurcat în hârtiile lui şi nici nu ştie unde să încadreze, printre indici de performanţă şi competitivitate, sesizarea clientului. Ar fi preferat, probabil, o explozie de furie cauzată de întârzierea livrării înainte de Crăciun sau vreun reproş legat de politica de preţuri.

Calitatea mea profesională mă împiedică să intervin şi să-i spun „Eu ştiu, ştiu ce vrea să spună!” Îmi înghit cuvintele și mă copleşeşte tristeţea. Îmi vine să îl invit pe domnul administrator la o cafea la biroul meu de acasă, să vorbim intergeneraţional despre servicii eficiente, în timp ce Titi şi Toto bubuie în uşă, ca de obicei, unul cu lingura de lemn, altul strigând: „Mamiiiii, mamiii, hai să ne jucăm!”

Când termin lucrul cu omul de marketing și domnul administrator, o rog pe Titi să îmi citească ea mie una dintre cele mai frumoase şi stranii cărţi din biblioteca noastră: Destupătorul de Sticle din Ocean de Michelle Cuevas, maestra inadaptaţilor şi însinguraţilor. Apoi ne uităm împreună pe ilustraţiile lui Erin E. Stead despre care abia acum citesc că au fost realizate prin gravură în lemn. Şi în pasteluri, da, că sunt aşa delicate şi rarefiate, parcă plutesc pe pagină.

Destupătorul de Sticle din Ocean „Avea de făcut o treabă foarte importantă. Misiunea lui era să deschidă toate sticlele pe care le găsea în apa mării şi să aibă grijă să ajungă la locul cuvenit.” Destupătorul fără nume, poartă aceste mesaje între oameni şi le aduce fericire, dar el însuşi trăieşte ca pe o insulă pustie, singur, cu izul lui neplăcut „de alge, sare şi şosete ude”. 

El însuşi nu primeşte niciodată vreun mesaj, deşi de fiecare dată când deschide o sticlă speră să fie ceva adresat lui. Până într-o zi, când mesajul de livrat nu are precizat destinatarul: „Nu ştiu dacă o s-o primeşti la timp, dar am de gând să dau o petrecere. Mâine, la refluxul de seară, pe ţărm. Vrei să vii şi tu, te rog?” Deşi speră în secret ca mesajul să îi fie adresat, Destupătorul de Sticle din Ocean începe un periplu deloc întâmplător de a găsi un posibil destinatar: merge la cofetar, la magazinul de dulciuri unde arată mesajul şi unei mamei cu fetiţa ei în rochiţă verde, apoi merge la un pescăruş, la un marinar şi la un om orchestră, însă nimeni nu recunoaşte scrisul, „nimeni din cer, nici de pe pământ, nici de pe apă” nu revendică mesajul. Aşa că, a doua zi, se întâlnesc cu toţii pe ţărmul împodobit cu alge şi cu stele de mare, la cea mai duioasă petrecere dansantă între necunoscuţi.

„Inima destupătorului era ca un vas de sticlă plin ochi” şi la fel îmi ostoisem şi eu tristeţea cu povestea asta.

Şi, ce credeţi? La finalul serii, se gândeşte că va încerca şi în ziua următoare să ducă scrisoarea. Pentru că orice mesaj în sticlă este o un strigăt în speranţa de a-i găsi pe oameni cu tot ce au mai cald, mai uman, jovial şi convivial. Zic şi eu ca domnul administrator să nu robotizăm de tot lucrul, munca, jobul, de orice natură ar fi el.

PS: Am găsit şi eu acum trei ani o sticlă aruncată pe ţărm. După cum arată, s-ar zice că a stat ceva la înmuiat. Înăuntru este doar un lichid de natură incertă. Pentru mine, este însă cert tot o invitaţie la petrecere.

Hai, pa, sunaţi, vorbiţi la telefon, chemaţi oamenii la cafea, există viaţă şi offline.

Voi sunteţi lumina

Frământam pâine zilele trecute. Dar nu aşa, oricum, ci fandosit, cu podcastul în ureche. Să frământăm şi mintea, zic, nu doar pâinea. Şi-mi sare playlistul la un interviu cu Daniel Siegel despre cartea lui cu Tina Payne Bryson, Yes Brain – despre cum „da” încurajează curiozitatea şi explorarea, în timp ce „nu” blochează şi neagă învăţarea. Foarte fain interviul, nah, Siegel este neuropsihiatru, când începe el să povestească despre creier parc-ai citi un roman poliţist. Cine l-a văzut în conferinţă la Bucureşti sigur ţine minte că poţi plânge când vorbeşte el de amigdala cerebrală. Interviul despre Yes Brain se poate buchisi în transcript sau asculta înregistrat aici. În fine, către final, pornind de la ideea că o minte crescută cu „nu” ajunge incapabilă să depăşească un eşec, se ia cu poveşti despre dificultăţi, perseverenţă, rezilienţă etc. Îmi pierde un pic interesul când citează o autoare pe care Alfie Kohn a desfiinţat-o în stilul lui unic pe nişte pagini întregi. Aşa că pic în visare: ce fac eu cu blogul ăla, Titi&Toto tralala, că parcă nu aveam destule pe cap, că nu puteam şi eu să îmi găsesc alt refugiu pentru neuronul obosit de mamă nedormită. Când, deodată, mintea-mi revine la Siegel care a trecut acum la un fel de parabolă despre generozitate şi inteligenţă colectivă, pe care o povestise la nu ştiu ce întâlnire dintr-un liceu. În traducere, zice aşa de la minutul 30 încolo: 
 
„Creştem copiii ca şi cum ar fi nişte lumânări, iar ei ajung să creadă că sunt doar ceară. Ideea pe care le-o transmitem noi este: Trebuie să fii cea mai luminoasă lumânare! [cel mai tare din parcare, cu alte cuvinte; cel mai premiant; cel mai de nota zece; cea mai bună şcoală; cea mai mare casă; cea mai scumpă maşină etc.] Normal că această identitate de ceară se uită în stânga, vede o lumânare aprinsă şi încearcă să o stingă; apoi, se uită în dreapta, vede altă lumânare şi încearcă s-o stingă şi pe aia, să fie numai ea singura lumânare aprinsă. [...]
Dar hai să ne imaginăm o altfel de lume, în care am transmite o idee mult mai bună: da, ai un corp, echivalentul cerii, trebuie să ai grijă de el, să te bucuri de el ş.a.m.d., însă tu, mintea ta, sinele tău, nu sunt doar ceara. Tu eşti lumina de dincolo de ceară.
Când oamenii cresc aşa, se uită în dreapta, văd o lumânare ce nu arde şi se apleacă peste ea s-o aprindă; apoi se uită-n stânga, văd altă lumânare ce nu arde, se apleacă şi peste ea să-i dea lumină.
Am întrebat liceenii: ce păţeşte lumânarea ta dacă ajuţi şi alte flăcări să ardă?
Şi mi-au răspuns din public: Nu a pierdut nimic. La care, cineva a adăugat: Dar lumea s-a umplut de lumină.
Ei, asta-i lumea de care avem nevoie. De aici vine sensul şi conectarea. Iar ceea ce trebuie să facem noi este să umplem lumea de lumina iubirii şi a conectării, şi a sensului, şi să îi ajutăm şi pe ceilalţi să le găsească.”

M-am tot gândit la fragmentul ăsta când am dat timid la apă Titi&Toto, iar prieteni neaşteptaţi, unii editori serioşi sau bloggeri adevăraţi, m-au bătut pe umăr, m-au mângâiat pe creştet, s-au bucurat cu mine, m-au încurajat, mi-au spus ce pot îmbunătăţi ori mi-au oferit timpul lor ca să-mi răspundă la întrebări tehnice sau de alt fel. Toate capetele astea luminate de prieteni au adus soare şi căldură pe Titi&Toto, un pic de primăvară în mijlocul vortexului polar şi-al gerului de Bobotează.
Acum, când nu mă mai simt aşa de singură, parcă nici nu mai am tragere să povestesc şi să scriu :) Glumesc! Am un teanc mare de cărţi pe birou şi-mi bubuie mintea de câte vreau să zic. Doar să-nceapă el Toto să doarmă mai bine.
***
Urmăreşte Titi&Toto aici.

Un Cârtiţel pentru fiecare Grinch

Am stabilit, Crăciunul este despre bucurie. Şi-atunci, postCrăciunul ar trebui să fie despre recunoştinţă. Sau pe acolo. Mă rog, într-o lume ideală. În lumea Titi&Toto, însă, este despre grinchuiala absolută – mârâială, mâţâială, ursuzenie, posomorâre şi o stare constaaaantă de nemulţumireeeee. Serios! Titi se plictiseşte, Toto o sâcâie, totu-i pe dos; şi nu că nu-i mai plac darurile de la Moş Crăciun, dar parcă ale altora-s mai dihai. Astăzi m-am enervat şi-am scos din ţiplă al doilea Cârtiţel şi pantalonaşii comandat de Crăciun, dar care încă n-a ajuns la destinatar.

Cârtiţel avea mare nevoie de o pereche de pantalonaşi. Cu buzunare mari. De unde să-i scoată el în pădure? Întreabă Şoricelul, întreabă Fluturaşul, nimic. Racul i-ar croi, Pasărea Croitor i-ar coase, numai s-aducă pânză, dar de unde? Şi se pune Cârtiţelul pe plâns - pentru că trebuie să ştiţi, Cârtiţelul lui Zdeněk Miller plânge din orice, cam ca Titi. Şi-i sare în ajutor floarea de In, care-i va da fibra ei. Iar Cârtiţelul îngrijeşte Inul tooaaată vara. Îl apără de dăunători, îl pliveşte, îl udă. Aproximativ 100 de zile, atât durează, vă spun eu, să nu mai căutaţi şi voi pe Google cum mi s-a cerut mie: „Bine, bine, mai munceşte mult la Inul ăla?” Dar să nu credeţi că-i aşa simplu şi, după 100 de zile, gata pantalonii. Nu. Urmează un veritabil proces de producţie, la care participă toată comunitatea din pădure:

„Stai că-ţi povestesc totul, a spus Cârtiţel. În livadă a crescut nişte in, eu şi broasca l-am pus la înmuiat, apoi l-am uscat, barza l-a jumulit, ariciul l-a pieptănat, păianjenii l-au tors, afinele au vopsit, furnicile au ţesut pânza, racul a tăiat-o şi ţie, croitoraşule, îţi mulţumesc că ai cusut-o.”

Poftim, măi, Titi! Tu care le primeşti pe toate de-a gata şi nu ai scos în viaţa ta o buruiană din pământ şi care rupi în genunchi o pereche de pantaloni pe săptămână. Află de pe acum că sunt mii de furnicuţe care muncesc aproape şi departe la fiecare obiect pe care îl ai tu. Vă daţi seama cum dădea ochii peste cap dacă-i ziceam eu! Aşa, e altă treabă de proporţie şi conştientizare dacă vine de la vechiul nostru prieten, Cârtiţel.

Pentru că nostimul Cârtiţel a intrat în viaţa noastră acum 6 ani, când tata lui Titi şi al lui Toto a cumpărat, din librăria unui mare muzeu, în grabă şi fără să ştie ce comoară aduce acasă, Der Maulwurf in der Stadt – Cârtiţel la oraş, cum ar veni. De atunci, Cârtiţel s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă în vieţile noastre. În anul care a urmat, am găsit în altă librărie europeană un set de păpuşi marionetă Cârtiţel şi prietenii; într-o ţară învecinată, ne-au picat mai multe personaje la ouă cu surprize, în alt an, am găsit online un puzzle cuburi cu rutina zilnică a Cârtiţelului – cam asta este amploarea europeană a fenomenului Cârtiţel, acest Mickey Mouse cehoslovac pe care ne bucurăm nespus că îl avem acum şi într-o ediţie românească.

Iar în toţi aceşti ani, ne-am uitat până la refuz la desenele animate create de Zdeněk Miler, în care Cârtiţel trece prin cele mai emoţionante şi mai palpitante aventuri alături de prietenii săi din pădure. Am văzut de mai multe ori și întreaga serie Cârtiţel la Cinemateca Română în cadrul programelor pentru grădiniţe. Animaţia Cârtiţel şi pantalonaşii a câştigat un Leu de Argint la Festivalul de Film de la Veneţia în 1957, dar preferata noastră rămâne, desigur, Cârtiţel la oraş pe care o puteţi vedea aici:

Şi, deşi ilustraţiile dulci ale lui Zdeněk Miller sunt superbe, dar cuminţele în stilul lor pop sovietic la care a rezonat tata lui Titi și a lui Toto când le-a văzut prima oară, deși sunt cele mai retro din colecţia Arthur retro în care este inclusă cartea și clasice în cel mai pur sens al cuvântului, ei bine, acestea pot fi percepute cât se poate de contemporan de copiii din ziua de astăzi. De aceea, n-am putut-o convinge pe Titi sub niciun chip că, pe ultima pagină, Cârtiţel se priveşte într-o oglinjoară şi nu îşi face un selfie aşa cum interpretează ea ilustraţia de acum 60 de ani.

Important este că vechiul şi iubitul nostru prieten Cârtiţel a adus-o delicat pe Titi cu picioarele pe pământ: de-acuma, darurile de la Moş sunt cele mai tari şi vor fi apreciate pe îndelete! Cică va avea degrabă mai multă grijă chiar şi de proprii pantalonaşi. Sigur, pe final, şi-a luat revanşa, nu putea ceda chiar de tot, şi a decretat de la înălţimea celor 7 ani ai săi că i se pare totuşi o carte pentru copii mai mici, poate pentru Toto. Dar a spus-o fără urmă de Grinch, ci aşa drăguţ, pe ton de specialist.

PS: Traducătoarei Petra Dobruská, salutări călduroase din Banat. Ne simţim şi mai acasă în lumea lui Cârtiţel de când spune „ioi” şi-n limba română :)

Drept în inima noastră necredincioasă, Crăciunul

Să vedeţi cum ne face Aldaşin de Crăciun pe noi, păcătoşii, neduşii la biserică. Mihail Aldaşin şi Crăciunul lui de la Editura Frontiera.

Aveam cartea în casă încă de la Paşti şi o răsfoisem la un moment dat cam fără pasiune, aşa, strict din interes profesional. Acum, că vine Crăciunul, i-am propus la Titi să o citim. N-a vrut! „De ce s-o citim dacă noi nu credem?!” Acuma, ce să zic, dincolo de ghiftuială şi beteală, n-am prea avut-o noi nici cu Naşterea Domnului, nici cu Moş Crăciun. Adică, să nu se înţeleagă greşit, ascultăm şi noi colinde, steaua sus răsare, i-am pus şi noi copilului cadouri sub brad, dar l-am crescut, mai degrabă, în spiritul „metodei ştiiinţifice”, dacă ştiţi gluma aia.

În fine, mi-a fost ciudă că m-a refuzat aşa că m-am aşezat s-o citesc singură. Eu, cu mintea mea de adult. Îhî, nu-i rău, aha, curge chiar bine, ooo, ce cuvinte bine-alese. Titi, în coasta mea, admira ilustraţiile superb naive, în tonuri blând pământii, cu tuşe impresioniste şi antropomorfizări de iconografie medievală. Îi mai scăpa din când în când: „Ce drăguuuţ, uite-l pe bebeluşul Isus cu fundul gol!”, „Vai, ce tare e leul, ce coamă are!”, „Ce frumoasă e Maria! Parcă-i somnoroasă.”

Într-un final, s-a îndurat de mine şi-a acceptat să i-o citesc. Şi, vă spun, parcă mi s-a deschis o nouă carte! O fi că am citit-o-n glas, o fi că am citit-o într-un suflet cu copilul, dar am închis-o la final cu un sentiment de bucurie şi ideea clară că sărbătoarea Naşterii nu-i nici neapărat despre biserică, nici despre Moş Crăciun, ci despre bucuria simplă care pătrunde toată fiinţa. Este o naraţiune atât de înduioşătoare despre cum „vestea minunată” - emoţie pură aici -, călătoreşte de la magi, la ciobani, la peşti şi la păsări, încât ne-a molipsit total de spiritul Crăciunului. Povestirea-i simplă tare, o ficţiune atât de bine scrisă încât pare aproape laică, asemenea unei poveşti din folclor, iar tot farmecul ei stă în arhaismele dulci care modelează naraţiunea dincolo de orice rigiditate bisericească:

„Şi chiar atunci, ploaia s-a oprit, iar pe cer a prins a lumina o stea neasemuită. Dumnezeu a zugrăvit-o și le-a poruncit îngerilor să o așeze printre celelalte astre, ca să afle toți vestea Nașterii. Îngerii au făcut precum li s-a poruncit și au zburat apoi în toate cele patru zări, ca să împlinească porunca ce li s-a dat – să vestească tuturor această însemnată întâmplare.”

Autorul, Mihail Aldaşin, este mai cunoscut ca regizor de animaţii, iar cartea vine, practic, să însoţească DVD-ul desenului animat intitulat Crăciunul. Dar noi n-am mai stat să îl vedem până la capăt, ne-am apucat cu bucurie exuberantă să împodobim casa de sărbătoare. Iar eu sunt tare mulţumită că această carte a lăsat în urmă doar poezia şi starea de bine şi m-a scutit de obişnuitele întrebări tehnice despre Sfânta Treime şi despre cum a ajuns bebeluşul Isus la Maria în burtă.

Căci, chiar aşa, asta este Crăciunul lui Aldaşin, a feel-good book, o carte care-ţi încălzeşte inima. Şi avem acum la îndemână o explicaţie tare binevenită: de Crăciun sărbătorim bucuria.

 

Ca să vedeţi ce frumos e Crăciunul lui Mihail Aldaşin şi cât de simpatice sunt personajele: „În acest răstimp, Iosif umbla de colo-colo prin fața staulului, scărpinându-și părul și încruntându-și tulburat fruntea. În spatele ușii, pruncul plângea, iar Iosif nu mai știa ce să facă, fiind pentru prima oară în viață când i se întâmpla una ca asta. De-asupra lui s-a auzit un fâlfâit de aripi, din nori un vânt a prins să bată, și la Iosif s-a pogorât un înger. Îngerul ținea în mâini o carte mare și frumos legată. [...] Dar Iosif nu avea știință de carte. Și nici nu asculta cu luare-aminte la cele rostite de înger, pentru că în staul pruncul plângea tot timpul. Atunci, îngerul i-a arătat steaua care strălucea pe cer. Iosif a privit-o, iar lumina stelei i-a pătruns drept în inimă.”