Frământam pâine zilele trecute. Dar nu aşa, oricum, ci fandosit, cu podcastul în ureche. Să frământăm şi mintea, zic, nu doar pâinea. Şi-mi sare playlistul la un interviu cu Daniel Siegel despre cartea lui cu Tina Payne Bryson, Yes Brain – despre cum „da” încurajează curiozitatea şi explorarea, în timp ce „nu” blochează şi neagă învăţarea. Foarte fain interviul, nah, Siegel este neuropsihiatru, când începe el să povestească despre creier parc-ai citi un roman poliţist. Cine l-a văzut în conferinţă la Bucureşti sigur ţine minte că poţi plânge când vorbeşte el de amigdala cerebrală. Interviul despre Yes Brain se poate buchisi în transcript sau asculta înregistrat aici. În fine, către final, pornind de la ideea că o minte crescută cu „nu” ajunge incapabilă să depăşească un eşec, se ia cu poveşti despre dificultăţi, perseverenţă, rezilienţă etc. Îmi pierde un pic interesul când citează o autoare pe care Alfie Kohn a desfiinţat-o în stilul lui unic pe nişte pagini întregi. Aşa că pic în visare: ce fac eu cu blogul ăla, Titi&Toto tralala, că parcă nu aveam destule pe cap, că nu puteam şi eu să îmi găsesc alt refugiu pentru neuronul obosit de mamă nedormită. Când, deodată, mintea-mi revine la Siegel care a trecut acum la un fel de parabolă despre generozitate şi inteligenţă colectivă, pe care o povestise la nu ştiu ce întâlnire dintr-un liceu. În traducere, zice aşa de la minutul 30 încolo:
„Creştem copiii ca şi cum ar fi nişte lumânări, iar ei ajung să creadă că sunt doar ceară. Ideea pe care le-o transmitem noi este: Trebuie să fii cea mai luminoasă lumânare! [cel mai tare din parcare, cu alte cuvinte; cel mai premiant; cel mai de nota zece; cea mai bună şcoală; cea mai mare casă; cea mai scumpă maşină etc.] Normal că această identitate de ceară se uită în stânga, vede o lumânare aprinsă şi încearcă să o stingă; apoi, se uită în dreapta, vede altă lumânare şi încearcă s-o stingă şi pe aia, să fie numai ea singura lumânare aprinsă. [...]
Dar hai să ne imaginăm o altfel de lume, în care am transmite o idee mult mai bună: da, ai un corp, echivalentul cerii, trebuie să ai grijă de el, să te bucuri de el ş.a.m.d., însă tu, mintea ta, sinele tău, nu sunt doar ceara. Tu eşti lumina de dincolo de ceară.
Când oamenii cresc aşa, se uită în dreapta, văd o lumânare ce nu arde şi se apleacă peste ea s-o aprindă; apoi se uită-n stânga, văd altă lumânare ce nu arde, se apleacă şi peste ea să-i dea lumină.
Am întrebat liceenii: ce păţeşte lumânarea ta dacă ajuţi şi alte flăcări să ardă?
Şi mi-au răspuns din public: Nu a pierdut nimic. La care, cineva a adăugat: Dar lumea s-a umplut de lumină.
Ei, asta-i lumea de care avem nevoie. De aici vine sensul şi conectarea. Iar ceea ce trebuie să facem noi este să umplem lumea de lumina iubirii şi a conectării, şi a sensului, şi să îi ajutăm şi pe ceilalţi să le găsească.”
Acum, când nu mă mai simt aşa de singură, parcă nici nu mai am tragere să povestesc şi să scriu :) Glumesc! Am un teanc mare de cărţi pe birou şi-mi bubuie mintea de câte vreau să zic. Doar să-nceapă el Toto să doarmă mai bine.
***
Urmăreşte Titi&Toto aici.
